Când scrie Daniel Nazare despre Florin Halagian și 7 lucruri legate de el pe care le-am uitat, titlul e dedicat celor care l-am prins pe „Armean”, mai mult sau mai puțin timp, în fotbal ori în viață. Dar simt că aceste 7 repere, mai ales prin forma articolului, croit pe tipar 2023, sunt dedicate și generațiilor care habar n-au cine e antrenorul cu nume atipic. Sunt 7 lucruri pe care le descoperă azi. Iar “recuperarea” propusă de ProSport cuprinde o semantică mai profundă: nu mai avem personaje. Nu e doar trist, e devastator. În toate direcțiile.
Echipele românești au jucat până azi 12 meciuri oficiale cu Real Madrid, în cupele europene. Doar FC Argeș în 1972 și Dinamo în 1975 au reușit victorii.
Halagian antrena piteștenii cu Dobrin în frunte și a fost primul antrenor român care a bătut Realul. În Cupa Campionilor, la meciul tur de la Pitești, a fost 2-1, goluri Dobrin și Prepurgel. La spanioli jucau Zoco, Amancio sau Santillana, pe bancă era Miguel Munoz, omul care cucerise 9 titluri de campion în La Liga și două Cupe ale Campionilor cu madrilenii!
La retur, pe Bernabeu, n-a fost un tăvălug. Ba chiar 1-1 la pauză, după ce Constantin Radu a egalat. Abia în minutul 87 a venit golul de 3-1 și calificarea lui Real. Florin Halagian era pe la începutul poveștii sale.
Pe 7 martie, Halagian ar fi împlinit 84 de ani. Pe 6 martie, Real Madrid a împlinit 121 de ani.
Cu șapca lui amuzantă, cu retorica adaptată vremurilor și fotbalului de-atunci, campion cu Argeș, Steaua și Dinamo, Halagian era un personaj. Chiar dacă n-ar fi rămas antrenorul cu cele mai multe meciuri în Liga 1, aria de simboluri și detalii din jurul tehnicianului l-ar fi mutat oricum într-o galerie memorabilă.
Parte a unui fotbal cu multe rele dar și cu bune, Halagian evocat azi readuce în discuție o “rană” peste care trecem prea ușor: nu mai avem personaje în fotbalul românesc. Cel mai probabil e o parte a fenomenului global, unde Zlatan pentru Planetă ori Joaquin pentru Spania sunt două din ultimele povești ale vestiarului. La antrenori, situația nu e încă așa amară în lume.
Dar la noi? Și de ce contează asta atât de mult?
Declarațiile-șablon ale jucătorilor și antrenorilor noștri de azi sunt deja obositor de cunoscute. Atitudinile, ideile și argumentele sunt rarisime, iar atunci când apar răcoritor din oceanul de mediocritate ajung să fie chiar blamate, dacă nu se sting oricum. Conducătorii, atunci când sunt chiar conducători, folosesc spațiul public pentru un joc naiv al replicilor, și acelea neinspirate în marea lor majoritate.
Dacă vă întrebați de ce e fermecător uneori Valeriu Iftime, răspunsul e: pentru că mai spune ce crede și cu propriile cuvinte. Simplu? O nimica toată? Am ajuns să ne bucurăm de atât, asta e groaznic.
Mihai Stoica e un personaj nu doar pentru că are “vorbe”, ci niște cărți în spatele vorbelor și niște fotbal devorat. Și când greșește sau se enervează, rămâne personaj.
Cu câți dintre conducătorii, antrenorii și jucătorii fotbalului nostru de azi ați putea să stați două ore la masă fără vă întoarceți acasă fix la fel cum ați plecat, dacă nu și mai plictisiți?
Antrenorul Florin Halagian și personajul Halagian veneau dintr-o vreme care ne-a oferit personaje. Nu discut aici despre răul pe care unii l-au făcut fotbalului atunci, despre condamnările sau modul lor de lucru, atenție! Mă refer exclusiv la capacitatea lor de a fi mai mult decât angajați ai unei misiuni. La energiile și comunitățile pe care le-au angrenat, la participarea lor în fotbal ca industrie a spectacolului. Chiar dacă cei mai mulți au făcut asta, sunt convins, fără intenție! La felul lor de a fi în fotbal, excluzând derapajele.
Fără personaje, adică fără ieșirea din tiparul meschin al propriei condiții, fotbalul nostru tinde să rămână o frescă dedicată unei permanente scindări și convulsiilor între pioni vremelnici.
Fără jucători firești care spun ce cred, pentru că nu de extravaganțe gratuite e nevoie ca să fii personaj!, copiii acestor generații vor iubi mai greu fotbalul. Pentru că ai nevoie de idoli iar aceștia nu apar decât prin calități fotbalistice excepționale (știm unde stăm aici, momentan…) sau din personaje care dublează sacrificiul sportiv cu o personalitate manifestată în afara plutonului.
Dacă nu avem personaje în fotbalul nostru, organismul media în actuala dinamică zguduitoare va crea non-personaje. Și apoi ne plângem că… Face asta ca reacție de conservare, feedback fără temeiuri și criterii pentru propria supraviețuire.
În același timp, fotbalul mare din Europa nu mai acceptă talente autentice care nu se construiesc și în afara stadionului, fie că ne place, fie că nu.
Fără nostalgii bolnăvicioase legate de un fotbal care a oferit și “monștri”, trebuie să admit că Florin Halagian ar putea însemna o carte. Nu știu cât de amplă. Sigur nu „roz”.
Pe când, din ce cârpim acum, din aproape tot!, dacă iese una cu patru pagini. Exagerez poate, dar vreau să fie “focu’ la ei”! La jucători, antrenori și conducători. Pentru un fotbal de ținut minte, nu de uitat.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER